Category Archives: Recenzii

Pe scenă, în locul luminii unui reflector, Bîntuiții

Personajele cărții Bîntuiții-Chuck Palahniuk sunt subiecte de studiu, animale de laborator, mai exact. Tabăra de scriitori, sala de teatru, salvarea lor, se dovedește a fi chiar laboratorul. Acum sunt închiși acolo și, înainte de a supraviețui, vor să devină celebri, vor să-i iubească lumea.

tumblr_m8njrhAG631rdnvweo1_1280

De fapt, a greși nici nu există. Nu în mințile noastre. În realitatea noastră.

Niciodată nu te poți apuca să faci ceva greşit.

Niciodată nu poți spune un lucru greșit.

În mintea ta ai mereu dreptate. Fiecare acțiune – ce faci sau spui sau cum alegi să te prezinți – e automat corectă în clipa în care acționezi.

(…)

-Oricît de idioată ar fi o idee a ta, spunea domnul Whittier, ești condamnat să ai drepate fiindcă e a ta.

tumblr_m2j9vkvYBU1rsn9szo1_500

Pe parcursul întregii cărți, se pot observa astfel toate schimbările care se produc, în special, la nivelul personajelor. Toată nebunia trece spre realitatea cititorului. Este o carte cu un optimist macabru, iar din această cauza a reușit să fascineze într-un fel sau altul. O sală veche de teatru și niște personaje a căror demență se accentuează pe măsură ce timpul petrecut acolo se mărește. Distanța dintre ei și realitate devine imensă, dar își doresc totuși să devină eroi, să-i adore lumea atunci când vor ieși de acolo.

tumblr_nq1z6u0TQi1rrrecxo1_1280

Inky spunea mereu că a absenta este noul mod de a fi prezent.

Înainte ca bântuitul să-și spună povestea(poveștile), apare câte un poem dedicat lui, poem care creează un decor autentic în jurul celui care urmează să spună povestea. Poveștile sunt de multe ori confuze, unele sunt veridice, altele total absurde, dar fiecare are un cadru al ei, sumbru și, totuși, captivant. Scopul bântuitului blocat în sala de teatru este, pe moment, să-și spună poveste, și o face cu toată însuflețirea lui, iar cititorul simte cumva acest lucru.1a5081f7c6202adb29e632a11f90a9fb.jpg

Gândiți-vă la o mașină de lustruit pietre, dintr-alea cu tambur, care se tot învîrte, se învîrte douășpatru de ore din douășpatru, plină cu apă și nisip și pietriș. Pe care îl tot macină învîrtindu-se. Așa-i pămîntul. De-asta se învîrte. Noi sîntem pietrele. Și ce ni se întîmplă – dramele și chinul și bucuria și războiul și boala și victoriile și abuzurile – astea-s doar apa și nisipul care ne erodează. Care ne macină. Care ne lustruiesc bine de tot până cînd strălucim.

c498992d0f62f4cd4bb8415eb1604f7f.jpg

(…)

Dumnezeule, cît iubim știrile de la televizor. Imaginile cu oameni înșirați pe marginea unei gropi comune, așteptînd să fie împușcați de un alt pluton de execuție. Fotografiile lucioase din reviste cu oameni ca noi sfîrtecați de antrenori sinucigași. Buletinele de la radio despre accidente în lanț pe autostradă. Avalanșele de noroi. Vapoarele care se scufundă. (…) Iubim catastrofele aeriene.

Adorăm poluarea. Ploaia acidă. Încălzirea globală. Foametea.

(…)

-În adâncul sufletelor noastre sîntem împotriva echipei noastre.

Împotriva umanității. Noi împotriva noastră. Tu, propria ta victimă.

united-artists-theater-detroit-woe2-690x459.jpg

„În cadrul romanului Bântuiții, regăsim una dintre cele mai șocante povești din câte a scris Palahniuk, intitulată „Mațe”. În 2003, în timp ce Palahniuk era în turneu de promovare a unei alte cărți ale sale, Jurnal, acesta a citit respectiva povestire publicului prezent la eveniment. În timpul lecturii, 40 de oameni din cei prezenți în sală au leșinat. Situația s-a repetat la fiecare turneu la care Palahniuk a repetat povestirea. Astfel, la începutul lui 2004, numărul leșinurilor ajunsese la 53, apoi la 60. În octombrie 2004, Palahniuk numărase deja 68. Ultima astfel de întâmplare a avut loc în mai 2007, în Canada, unde cinci oameni au leșinat, ridicând astfel numărul la 73.”(Wikipedia)

Eroziune

-Singura alternativă ar fi că suntem de-o prostie eternă.

(…)

Și planeta nu-i cu o ioată mai bună decît a fost                                înainte                                                                                          de noi.

602e239cb6b632c20745f04770b55644

Autorul are un stil considerat minimalist, dar, după mine, și este și un stil extrem de încântător. Nu exagerează cu detalii nesemnificative, dar punctează puternic acolo unde simte că e nevoie, iar astfel, cartea se citește și destul de ușor, dar are și mult substrat.

Așa să fie, o întîmplare groaznică după alta și după alta – până murim toți?

article-2442383-187D813900000578-443_964x638

Bîntuiții este cea mai complexă carte pe care am citit-o și spun asta fără să exagerez. Are cam toate ciudățeniile posibile, personajele sunt diferite, poveștile lor sunt diferite, atmosfera fiecăreia este diferită. Nimic nu pare să se lege și, totuși, îi unește ceva. Nu pot să o recomand tuturor(doar celor care stau bine cu stomacul și celor care nu s-ar simți deranjați de elementele bizare și grotești care sunt întâlnite des în carte). În orice caz, Bîntuiții rămâne probabil una dintre cărțile mele favorite(și merită asta).

f6df8b8460fb34de74036eadf0e71255

Iubim dramele. Iubim conflictul. Avem nevoie de-un diavol sau ne creăm noi înșine unu.

Nu-i prea grav. E pur și simplu felul în care funcționăm. Așa cum păsările zboară și peștii înoată.

 

 

Advertisements

Leave a comment

Filed under Recenzii, Uncategorized

Recenzie Capcana(vol 1, 2)-Simona Stoica

capcana.jpg

Vol 1

Trăieşti în trecut. Fugi de prezent. Privești spre viitor.


Nu sunt o victimă.
– Shade Hollow –

Nu sunt un asasin.
– Jack Harper –

Nu sunt un trădător.
– Malek Hellfire –

Sunt un Rephelim.
Și Moartea e Stăpâna mea.

Vol 2

Trăieşti în trecut. Fugi de prezent. Privești spre viitor.


Jack Harper este pe moarte. Desiree a dispărut. Cele Zece Orori au traversat Voalul, pregătite de război.

A Treia Cheie a Havenului a renăscut, însă nu știe cine este și de ce se află în Wolfcraft. Lumea în care s-a trezit o înspăimântă, Elementele se trezesc în jurul ei și puterile îi cresc cu fiecare atingere a Timpului.
Dar nu poate să își controleze harul. E periculoasă și furioasă. Amintirile o înfășoară în minciuni și secrete, o împiedică să diferențieze prietenul de dușman, aliatul de trădător. Întunericul din sufletul ei crește, la fel și dorința de răzbunare.
Rephelimii sunt nevoiți să asculte de glasul Oracolului pentru a salva Havenul.
Profețiile vorbesc despre moarte și sacrificiu.
Despre sânge și foc.
Capcana a fost pregătită.

Părerea mea:

tumblr_obg9kd7jq91szo61oo1_540.jpg

Cum în ultima vreme am citit doar cărți clasice, Capcana Simonei a fost o lectură destul de înviorătoare(cred că acesta e cuvântul). Cu toate acestea, continuarea poveștii Rephelimilor nu mi s-a părut conturată la fel de distinct ca și introducerea în lumea lor(aici vorbesc despre cartea Provocarea-care mi-a plăcut foarte mult atunci când am citit-o, din câte îmi amintesc).Probabil că vina a fost a atmosferei care în Provocarea a adus o notă destul de puternică de autenticitate, dar în Capcana aproape că nu a mai existat deloc sau s-a transformat în altceva, oricum, nu la fel de pătrunzător, din punctul meu de vedere.

tumblr_nvrm13YFgC1unfdido1_500.gif

Mi-a plăcut, în schimb, suspansul care a fost destul de intens, au fost o mulțime de răsturnări de situație, iar povestea a avut mult imprevizibil. Primul volum mi s-a părut însă prea confuz, prea fixat pe detalii nesemnificative. Unele elemente care au complicat și, inevitabil, lungit întreaga poveste inutil m-au făcut să simt că, din cauza obscurității lor, am pierdut o mare parte din esențialul poveștii. Au fost momente în care simțeam lacune chiar dacă firul narativ era unul complex, dar și momente în care intervenea o suprapunere de evenimente care făceau ca totul să fie ușor confuz, aproape incomod.

bdd2c3a05de89d250c5ea07949ff313b

Volumul doi, în schimb, și-a revenit, a fost ușor mai precis, a avut alt impuls, deci și lectura a decurs diferit. Au existat și aici unele elemente care păreau desprinse din peisaj, dar cred că autoarea are un motiv pentru care le-a pus acolo, doar mai urmează volume. Dialogurile au fost ceva mai naturale(inițial, mi s-aru părut forțate), personajele au acționat mai firesc, iar acțiunile lor nu mi s-au mai părut chiar atât de absurde.Tot în acest volum a apărut și cea mai mare parte a imprevizibilității despre care am vorbit mai sus.

tumblr_lgty1mpnTs1qzq84io1_500

Lucrul care m-a enervat cel mai mult și care nu mi-a plăcut absolut deloc a fost excesul de romance. Serios, a fost mult prea mult romance pentru gustul meu. A eclipsat o mare parte a elementelor cu adevărat bune ale cărții. Rephelimii se certau mai mereu, dar când venea vorba de romance totul se transforma într-un triunghi, pătrat hexagon amoros. Când venea vorba de relațiile amoroase, tot substratul personajelor dispărea, deveneau prea slabe, prea deplorabile, se asemănau extrem de mult între ele, nu le mai simțeam individualitatea. Mi-a părut puțin rău de acest lucru, pentru că pe parcursul ambelor volume am putut să observ ușoara evoluție a fiecărui personaj. Mi-a plăcut să văd cum evenimentele care se petreceau în jurul lor îi schimbau și mi-ar fi plăcut ca accentul să fie pus mai mult pe aceste aspecte, pentru că ele i-au dat cărții o notă mai realistică.

BCL_Ghost+of+AS+I.png

Personajul principal e singurul personaj care nu mi-au plăcut aproape deloc. Poate la mine e problema, dar oricum ar fi, nu a reușit să-mi transmită mare lucru, prea vag, remarcabil doar cu numele, din păcate. În rest, celelalte mi-au plăcut în cea mai mare parte, mai ales cele negative-care mi s-au părut cu mult mai evidențiate.

8d6c261cd5d120a669da8d869bc7c27a.jpg

Finalul cărții a fost una dintre secvențele mele favorite, mi-a plăcut ideea, dar trebuie să recunosc totuși că nu aș pleda pentru modul „siropos” în care a fost prezentată(o să înțelegeți mai bine dacă citiți cartea).
tumblr_nujkuya9ic1r3tsmdo1_500.gif
Cu toată că nu a fost o carte care să mă impresioneze sau fascineze, mi-a plăcut în mare parte, a fost viguroasă, o continuare interesantă a seriei care merită citită, mai ales dacă sunteți curioși să vedeți evoluția evenimentelor din lumea Rephelimilor(și cum să nu fiți, după finalul primei cărți?). Recomand seria tuturor celor care vor să citească un fantasy autohton interesant și relaxant.
Vreau să-i mulțumesc, de asemenea, autoarei pentru surpriza faină pe care mi-a făcut-o trimițându-mi cărțile în jurul Anului Nou.
Și-acum, să ascultăm împreună această melodie care nu are legătură cu cartea sau cu recenzia:

4 Comments

Filed under Recenzii, Uncategorized

Puțin despre Pădurea Spânzuraților

Cred că vă gândiți că nu mai am idei de articole, sau că mă plictisesc îngrozitor(lucru care nu e în totalitate fals, chiar mă plictisesc) sau că am înnebunit și încep să aberez mai mult decât de obicei, scriind despre un lucru așa plictisitor cum pare a fi  Pădurea Spânzuraților. Ce vreau să spun e că această carte nu a fost chiar așa reaNu a fost nici foarte, foarte bună, ce-i drept, dar a fost mai mult decât suportabilă. Nu, stați liniștiți, nu o să scriu aici un  eseu cu bla bla, și a apărut bla bla, și a fost bla bla. Chiar nu o să fac asta. Nu am de gând nici să scriu o recenzie propriu-zisă, pentru că mi-e lene(uhm).

778267

După experiența mai puțin plăcută pe care am avut-o cu Ion și cu cele mai multe dintre cărțile din programa școlară, pot spune că această carte a fost ceva revigorant, oarecum vibrant până și pentru insensibila de mine. Spre deosebire de marea majoritate a romanelor lui Rebreanu și, în general, a celor clasice românești, acesta a fost scris în stilul dostoievskian și tocmai din această cauză mi-a și plăcut. Nu a fost doar o carte despre lupta pentru pământ, avere, despre dragoste și despre celelalte teme exploatate la noi, a fost ceva mai complex, pentru că au fost dezbătute, de asemenea, aspecte politice, religioase și chiar existențiale. Asta înseamnă că nu este transpusă o simplă înșiruire de evenimente în care să fie prezentată doar viața personajelor, ci personajele însele sunt sunt supuse unei torturi individuale, sunt surprinse gândind și dezbătând problemele care se aflau în jurul lor. Marea majoritate a acestora sunt în antiteză, nu se aseamănă între ele, iar, pe plan interior, sunt măcinate de propriile idealuri, dar și de tragedia războiului, ajungând astfel să spună ceva, nu doar să existe.

254-forest-of-the-hanged

Au fost și aspecte care nu m-au impresionat, cum ar fi ideea patriotismului(ah, patriotismul ăsta), dar am zis că voi vorbi despre aspectele pozitive, adică acele aspecte care m-au convins să-i dau 3 steluțe pe Goodreads(3.50 chiar) și atunci când dau 3 stele unei cărți înseamnă că e de bine(sunt puțin mai exigentă atunci când vine vorba de ratinguri).

Padurea-Spanzuratilor-01.jpg

M-a impresionat cumva faptul că, deși Rebreanu nu a fost implicat direct în război, nu a experimentat teroarea frontului, a reușit totuși să introducă atât de bine atmosfera, ca și cum chiar ar fi făcut cândva parte din poveste, ca și cum ar fi fost acolo. Începutul și finalul au fost secvențele mele favorite. Cadrul introdus în cele două părți a fost izbitor, Rebreanu chiar știe cum să facă descrieri intense.Mi-a plăcut atmosfera romanului, povestea, în cea mai mare parte, și stilul. Personajele mi-au plăcut, dar nu neapărat ca individualități(excepție făcând Gross), ci mai mult ca și construcție.

2205_1249384473-large

La filmările pentru „Pădurea Spânzuraților”:Liviu Ciulei, operatorul Ovidiu Gologan și interpreta Ilonei, Ana Szelesz | sursă aici

Câte ceva despre ideea romanului:

Ideea scrierii acestui roman datează de la sfârșitul anului 1918, când un prieten i-a arătat lui Liviu Rebreanu o fotografie ce reprezenta o pădure plină cu cehi spânzurați în spatele frontului austriac din Italia.Militarii cehi spânzurați făceau parte din Armata Austro-Ungară și refuzaseră să lupte pe frontul din Boemia, fiind considerați „trădători de patrie” (Landesverräter). Prietenul său urma să o prezinte ca document fotografic în dosarele delegației române la Conferința de Pace de la Paris pentru a demonstra cum au fost tratați cehoslovacii de către conducătorii monarhiei austro-ungare. „Fotografia m-a impresionat puternic și m-a urmărit multă vreme. Auzisem că execuții similare ar fi suferit și mulți români. Mi se povestise că chiar la Bistrița, deci în țara mea, au fost spânzurați mai mulți preoți și țărani români bucovineni”, a mărturisit scriitorul.(sursă Wikipedia)

Romanul Pădurea spânzuraților a fost dedicat fratelui mai mic al scriitorului, Emil Rebreanu, fiind precedat de următoarele cuvinte: „În amintirea fratelui meu, Emil, executat de austro-unguri, pe frontul românesc, în anul 1917.”.

Câteva citate:

liviu-rebreanu-419903l-poza

Liviu Rebreanu, una din ultimele poze făcute la Valea Mare înainte de moarte | sursă poză aici

Izbânda trebuie să vie! O crimă monstruoasă trebuie să nască o pornire uriașă de răzvrătire universală…. Trebuie! Și atunci, peste tranșeele de sânge, peste granițele brăzdate cu morminte, toți oropsiții, toți răzvrătiții , își vor strânge mâinile și, într-un avânt nimicitor, se vor întoarce împotriva celor ce-i exploatează de mii de ani, și în sângele lor buhăit de trândăvie vor înmuia steagurile păcii și ale lumii noi!

Cineva s-a așezat la masă, plin de încredere în cunoștințele și experiențele sale de viață, și a declarat că oamenii trebuie să fie așa și așa, că e bine când faci cutare lucru și că e rău dacă faci cutare. Și, în schema lui, acel cineva voia să vâre cu sila sufletele vii, să le încătușeze, de parcă viața s-ar modela după dorințele sau concluziile cuiva. Dar viața merge înainte(…)plăsmuind în fiece clipă situații noi, idei noi, pe care fantezia liliputană omenească niciodată nu le va putea înțelege și, cu atât mai puțin, prevedea. Un capriciu al vieții a pus față în față milioane de oameni, pe care i-a însemnat cu moartea în frunte, silindu-i astfel să descopere în sufletele lor taine nebănuite(…)Omul trebuie să-și ferească numai conștiința, ca să nu-i sângereze.

Numai când e singur omul cu sufletul său, numai atunci există un echilibru între lumea lui cea mică dinăuntru şi restul universului; îndată ce intervine realitatea de-afară, omul devine o jucărie neputincioasă, fără voinţă adevărată, mergând încotro îl mână puteri şi hotărâri străine de fiinţa lui…

Da, da, cunoaștem!… Începutul și sfârșitul e Dumnezeu, fiindcă habar n-avem de unde venim și unde mergem și, prin urmare, înlocuim întunericul cu un cuvânt mare și gol…

În realitate fericirea îngustează cumplit orizontul omului, nu crezi?

Dumnezeul iubirii a ucis mai multi oameni decat toti ceilalti zei impreuna!

O secundă mai puternică decât o viață de om.

Meditațiile stârnesc numai conflicte cu lumea.

 

Film:

 

 

Leave a comment

Filed under Recenzii, Uncategorized

Recenzie Malad-Alexandru Voicescu

Malad-Alexandru Voicescu

Notă copertă: 5/5

brazilia_69400000

Despre carte:

În timpul lansării noului produs al companiei high tech la care este angajat, Andrei, art director român stabilit în Elveţia, experimentează o viziune inexplicabilă, indusă de un desen al misterioasei Ioana. Încercând să afle identitatea acesteia și legătura dintre ei doi, devine implicat în acţiunile unui grup de artişti underground dintr-o reţea cosmopolită, grup care duce la extrem învăţăturile mentorului lor. Acuzat de crimă, trebuie să fugă. Este ghidat de Eliza, o tânără care pare să cunoască îndeaproape motivele ce i-au schimbat viaţa normală şi aproape anostă de până atunci. Pe parcursul a numai câtorva zile, Andrei realizează că adevărurile pe care le ştia despre propria persoană sunt doar o mică parte a unui puzzle care îl poartă fără voia lui prin Praga, Lausanne, Milano și un izolat sat din Banatul sârbesc.

În Malad, realitatea se întrepătrunde cu oniricul, ştiinţa cu alchimia, religia cu fanatismul, iar existenţa obiectivă se dovedeşte doar o umbră a unui alt substrat, mai adânc şi mai improbabil de conştientizat, unde moartea şi decadenţa sunt catalizatori reci ai destinului. În cele din urmă, iubirea poate să fie salvarea. Sau distrugerea, deopotrivă.

Părerea mea:5BepMJ1

Malad a fost o carte pe care mi-am dorit-o încă de când a apărut, deși m-am încăpățânat, ca de obicei, să nu-i citesc descrierea. Romanul  spune o poveste ambiguă despre care nu poți afirma, indiferent la ce pagină ai fi, că ai înțeles-o în totalitate. Cred că acesta și trebuie să fie farmecul oricărei cărți: să nu se dezvăluie în întregime, să păstreze în jurul ei un mister constant. Cartea aceasta a avut mult mister centrat în jurul unui subiect destul de original. Enigmatică, onirică, această poveste s-a apropiat chiar foarte mult și de grotesc. La un moment dat, previzibilul dispare complet și nu mai știi ce ar trebui să crezi.grotesque-art-pieces

A avut un început tipic care nu promite absolut nimic, a fost poate mai puțin decât o introducere, dar a avut totuși un farmec aparte, îmbinat cu un umor revigorant. Calm, aproape formal, o simplă lansare de produs prezentată cu clișeele specifice. Autorul renunță însă treptat la această „mască” a banalului, intruducând reala acțiune. Rupând firul evenimentelor, pune în centru atenției un desen care va da naștere adevăratei povești. Acțiunea a evoluat atât de mult, încât, pe la mijlocul cărții aproape nu am mai reușit să o recunosc. Nu a fost exagerat de încărcată în evenimente, dar a fost prezentată într-o manieră echivocă, iar acest lucru a creat confuzie.1KGmpJ_0

Dilogurile au predominat în acest roamn, uneori mi s-a părut că apar prea des și că eclipsează cumva acțiunea propriu-zisă. Cu toate acestea, au fost bine realizate și pot spune că mi-au plăcut în mare parte. Au fost veridice și au avut și umor pe alocuri. Singurul lor defect, poate că și cel mai mare, a fost combinația dintre română și engleză prezentă uneori în conversațiile dintre personaje, combinație pe care, personal, am detestat-o. Știu că replicile în engleză i-au dat întregului roman autenticitatea de care avea nevoie, având în vedere contextul dat, dar nu aceste replici au fost problema. Problema au fost cele care îmbinau deranjant româna cu engleza/franceza. Nu suport romgleza, ori doar engleză(ceea ce ar fi fost destul de ciudat), ori doar română. Acest lucru a fost valabil pentru întreaga carte. Elementul care m-a enervat cel mai tare la aceast roman, a fost folosirea excesivă a limbii engleze, chiar și atunci când aceasta nu era necesară, adică se putea evita ușor, fiind înlocuită cu expresii românești asemănătoare cu înțelesul celor englezești. Cu alte cuvinte, vocea narativă a gândit mult prea mult în engleză.bb2bf691bee58462f6ecd1b754bc7d66

Au fost prezentate în mod constant povești din spatele a diferite personaje. Personaje intense, de altfel, care mie mi-au plăcut. Cu toții încercau să trăiască acum, dar fără să reușească în totalitate acest lucru, deorece fiecare era prins în propria bucată vicioasă de atunci. Mai exact, fiecare cu nebuina lui.  Interacțiunile dintre ei nu au avut, așa dar, întreaga profunzime pe care ar fi trebuit să o aibă. Pot spune că acest lucru mi-a plăcut oarecum pentru că i-a mai atribuit un strop de ambiguitate poveștii.62a36cab5de74284503e87f1bf4979b4

Fiecare om din această carte a emanat un macabru care i-a dat cărții o atmosferă sumbră, în contrast cu celelalte elemente oarecum banale ale ei. Toate aceste personaje și-au expus labirinticul trecut fără să-l ascundă sub „ornamente” inutile. Caracterele prezente în roman au fost extrem de variate: o româncă ce apare și dispare în mod misterios, atrage și transmite ceva, o altă fată, de data aceasta de origine spaniolă, impulsivă, imprevizibilă, un jazzman care a simțit un cutremur apocaliptic de pe WC, un bibliotecar cu umbre de demență acoperindu-i atitudinea, un francez care nu suportă engleza și un personaj principal care se luptă în mod constant cu el însuși.6c31d9d0ce0b9292cddd284d20cccb4d

Finalul cărții se află, din păcate, printre elementele care m-au dezamăgit puțin. Având în vedere potențialul poveștii, sfârșitul ei ar fi putut fi puțin mai intens sau, ar fi putut, pur și simplu, ca romanul să se încheie la capitolul 15, deoarece capitolul 16 i-a atribuit o notă prea comună.brazilia_69400000

Citate:5BepMJ1

„Tot ce mai devreme păruse logic, rațional, așezat la locul lui, se transformase  într-un amalgam întors pe dos, iar eu eram martor la o ordine superioară, un entropism mult mai profund și mai adevărat decât pelicula pe care noi o numim din obișnuință și nepricepere realitate. Ce poate vedeam eu era substratul relității, o față a lucrurilor surprinse în esență. Adevăratul rost al lucrurilor.”

„Uităm ușor, pentru că nu e mai comod, ca să ne protejăm de lucruri care ne dor foarte tare și care altfel ne-ar sparge din interior în mii de bucăți. (…)În somn poți să te recompui pe tine, cel spart, dar fără să te deranjeze când te trezești și ai uitat ce ai făcut din tine.”

Sfârșit:6c31d9d0ce0b9292cddd284d20cccb4d

În Malad am întâlnit alchimie, gnosticism exemplificat cum destul de rar se întâmplă să fie în cărțile contemporane, o relație dintre gemeni dusă la un alt nivel, psihanaliză, alter ego, tragedii într-un mod comic transpuse, dar, cel mai important, am întâlnit o simplitate a limbajului cu un substrat intens. Cuvintele obișnuite amestecate cu lejeritatea din stilul autorului au dus această carte departe de idee unui roman forțat.

 

 

1 Comment

Filed under Recenzii, Uncategorized

Recenzie Anotimpul pumnalelor-Șerban Andrei Mazilu

Anotimpul Pumnalelor-Șerban Andrei Mazilu

Notă copertă: 4,5/5

anotimpul-pumnalelor-serban-andrei-mazilu

Despre carte:

Într-un univers fantastic dominat de forțe oculte și de tehnologii avansate nefiresc pentru acele timpuri, un grup de asasini încearcă imposibilul: dejucarea planurilor diabolice de preluare a puterii și restabilirea echilibrului viață – moarte, de mult alterat. Arhipelagul Voss se zbate în mizerie și disperare, sărăcie și haos. Conducătorul Bisericii, corupt și pervers, și o aristocrată însetată de putere manipulează, seduc sau ucid pe oricine le stă în cale, căci miza supremă este chiar tronul Împăratului. Vocea zeului Moarte se face auzită peste șuieratul pumnalelor, în timp ce un erou improbabil este aruncat în mijlocul unui joc dement în care toată lumea are de pierdut.

***

Nimic nu este adevărat, totul este permis, intonau membrii Ordinului Asasinilor. Creând un cuplu de ucigaşi iniţiaţi, care mixează moartea şi iubirea cu revoluţia, ce rivalizează cu cele din Matrix şiNeuromancer – dar şi cu manifestul We Will Rise al celor de la Arch Enemy –, Şerban Andrei Mazilu surprinde din nou (după debutul său american) cu o distopie dark fantasy post-modernă luxuriantă şi exotică. Ce se întâmplă când umbrele iau foc? Dincolo de religie – mai este loc de spiritualitate? Ne putem clădi universul în jurul lui Destrudo? Există un singur zeu, spune un personaj, Thanos (după personificarea grecească a morţii) şi noi toţi ardem pe altarul său!”

Ştefan Bolea

Dr. în Filosofie, Drd. în Litere

Autor „Theoria”

Părerea mea:12195848_999702356756447_297462397887251610_n

Cartea aceasta a reușit să mă transpună aproape în totalitate în povestea ei și să mă captiveze într-un mod straniu, pe care abia-l pot explica, lucru ce puține cărți fantasy au reușit să-l facă. A avut o însuflețire nouă, o temă originală, iar acesta e unul dintre principalele motive pentru care mi-a și plăcut. La prima vedere, ar părea că duce către un YA clișeic în care personajele sunt mai preocupate, de obicei, de hainele pe care le poartă, decât de supraviețuire, în sine. Ei bine, cartea de față nu intră în această categorie. Anotimpul pumnalelor s-a îndepărtat, dar s-a și apropiat în același timp de elementele cu care am fost obișnuită până acum. A fost haotică și foarte bine construită. O lume imperfectă, apoape perfect structurată. O lumea diferită și, în același timp, ușor familiară, care te trece prin multe stări.

Pajama_Lucy

Imaginați-vă atmosfera aceea inedită pe care o emană tot ceea ce a însemnat Evul Mediu amestecată cu decorul unui viitor super-tehnologizat. E absurd de atrăgător ceea ce rezultă, nu-i așa? Cam așa a fost această carte. Noi religii, noi venerări, noi zei, printre care, cel principal e Thanos(Moartea). Cred că, privit din punct de vedere metaforic, acest zeu are mai mult sens decât cei mai mulți dintre zeii venerați în prezent(oricum, aceasta e doar părerea mea), toate cultele religioase prezentate în carte dându-i poveștii un impuls atipic, original și, pur și simplu, captivant. În această poveste a fost mascată cumva realitatea noastră sub înfățișearea unei alte relități mai extremiste. Relitatea cărții o reflectă într-un fel pe a noastră, doar că aici, avânturile personajelor și stările primordiale sunt ceva mai…spontane, aproape mai sincere.

tumblr_nxa4mtp5bJ1tod76fo1_540

Deși a avut foarte multă acțiune, aceasta nu e fost prezentă exagerat, nu a creat confuzie și nici nu a complicat excesiv lucrurile. A evitat ridicolul pe care îl ating multe cărți care, pretinzându-se alerte, devin prea încurcate în propria lor poveste. Cu alte cuvinte, chiar și dacă m-aș fi oprit din citit cartea și m-aș fi reapucat de ea peste o lună, aș fi reușit să comunic fel de ușor cu povestea, fără să fiu nevoită să dau înapoi câteva pagini. Cred că partea cea mai dificilă la construcția unei povești e conturarea unor personaje reușite și, inevitabil, alcătuirea unor dialoguri pe măsură. Schimburile de replici prezente în această carte au reușit uneori să se apropie de preferințele mele, dar alteori mi s-au părut ușor forțate. La fel a fost și în cazul descrierilor: au fost pasaje în care mi-au plăcut, pasaje care m-au făcut pur și simplu să simt cuvintele, care mi-au arătat cu adevărat, dar au fost însă și unele paseje a căror înzorzonare(?) m-a obosit.tumblr_nw3juvqwku1tod76fo1_540

Datorită faptului că romanul a fost povestit la persoana a III-a, am reușit să văd din toate perspectivele cum stau lucrurile, am văzut motivele fiecărui personaj, dezvoltarea și gândurile lor. Am privit întâmplările dintr-un unghi ideal, pentru că am cunoscut toate personajele și am încercat să le înțeleg construcția, uneori neobișnuită. Din punctul meu de vedere, în această carte nu a existat „bine” sau „rău”, pentru că toate personajele au fost undeva la graniță: demenți care vor să stăpânească tot, înmânați de gândul „nobil” de a înlătura sistemul corupt și „eroi” care ucid fără să clipească. A fost o opoziție între impulsurile fiecărui personaj, motiv pentru care niciunul nu a atins cu adevărat vreo extremă. Faptul că totul a fost relatat la persoana a III-a m-a ajutat să văd mai clar aceste amănunte. Să nu uit și de sarcasmul vocii narative care mi-a plăcut.

tumblr_nxa4mtp5bJ1tod76fo1_540

Cu toate acestea, au existat și câteva elemente(puține și aproape nesesizabile, dar care au fost totuși acolo) care i-au dat cărții un aer mai obișnuit, ca să zic așa. Printre acestea se află și cedarea ușor forțată a anumitor personaje, rapiditatea aproape absurdă cu care acestea s-au acomodat cu situațiile date, total neașteptate și conturarea clișeică a unuia dintre personajele principale-Loup(Jess), de la care aș fi așteptat ceva mai mult. A fost un personaj mult prea banal în comparație cu potențialul cărții, deși a avut și ea puținele momente de glorie care m-au făcut să o suport, chiar să-mi placă într-un fel.tumblr_nxtwtaTpTN1re12ono1_500

Romance-ul, de această dată, nu m-a enervat prea tare, pentru că a fost altfel înfățișat și pentru că, da, și-a făcut destul de rar apariția. Relația dintre cele două personaje(o să vedeți voi care) a fost prezentată într-un mod distructiv, a fost un romance care nu a pretins a fi construit pe cea mai pură iubire, care nu s-a „victimizat”(nu am găsit alt cuvânt mai potrivit), și tocmai de aceea a emanat o supremație diferită, pe placul meu. Banalitatea personajului feminin a stricat uneori însă toată atmosfera.tumblr_nwflhoSINK1qg39ewo1_500

Personajele acestei cărți au fost extrem de variate și, majoritatea, foarte bine structurate. Evoluția lor constantă le-a făcut să depășească pragul „comunului”, dându-le un farmec mai bizar. Cu toate acestea, ele au murit atât de ușor(bine, nu au murit toate, dar au murit destul de multe). Majoritatea n-au avut parte de o moarte poetică, nu au murit nici măcar tragic. Moartea lor diferită și imprevizibilă mi-a plăcut. așa, brusc cum a venit. Lejeritatea aproape crudă cu care autorul renunța la personaje a fost destul de impresionantă și neașteptată.265464_by_straychi1d-d6zgei5

Aendo a avut cea mai vizibilă evoluție, trecând de la personajul tipic întunecat cu impulsuri eroice, la un simplu Aendo, care și-a înțeles Zeul și, într-un final, a ajuns să se înțeleagă și pe el. Ce mi-a plăcut la el este faptul că nu a fost niciodată un erou în adevăratul sens al cuvântului, dar nici nu s-a cufundat în totalitate într-un întuneric necruțător. A fost tipul de personaj destul de realist, dar, în același timp, ușor copilăros. Aendo, înainte de a lupta cu oricine altcineva, s-a confruntat cu propria-i persoană, iar acest lucru l-am apreciat, printre altele, cel mai mult la el.tumblr_nnhqegiavw1szc4pao1_1280

Madeline a fost probabil unul dintre cele mai impresionante caractere feminine prezente în această carte. Demența ei mi-a transmis o bizară dependență. Motivele ei i-au justificat cumva toate acțiunile nebunești. Obsesiea ei de grandoare a făcut-o aproape zguduitoare. Sadică, necruțătoare, impunătoare, dar având niște slăbiciuni care n-au lăsat-o să se refugieze complet în confortul cruzimii, farmecul acestui personaj a ajuns să-mi placă aproape în totalitate.

fd__6_by_straychi1d-d8597e7

* notă: Virginia Oldoini(click pe poză pentru informații) nu are nicio legătură cu romanul sau cu personajul feminin prezentat. Apare aici pentru că, atunci când apărea Madeline în cadru, îmi tot venea în minte această poză.

York a fost personajul meu favorit. Nu știu exact de ce. A fost tipul de personaj naiv, uneori inocent, impulsiv, aproape sinucigaș. Și totuși…mi-a plăcut.26-249724-Coperta_fata

Mikkake a fost cel mai aproape de noțiunea de „erou”. Devotat, patriot și bun, mult prea bun pentru realitatea lui.tumblr_nwy5651vLP1qzcoado1_540

În rest, preoți nebuni, sadici(a se reține că sunt preoți care își venerează proprii zei, inventați de autor), un majordom mai înțelept sau poate doar mai intuitiv decât un împărat-un împărat absolut incompetent și niște simplii oameni(sacrificii, dacă ar fi să-i numesc mai liric).tumblr_nto13lrq2B1t7b5qro1_1280

Citate:tumblr_nto13lrq2B1t7b5qro1_1280

„Bunele intenții pot duce de multe ori la adevărate dezastre.”

Am trăit intens, am uitat, mi-am înlocuit visele urâte cu adevărate cușmaruri. Și în final cui îi pasă? Suntem doar fum într-un imperiu al umbrelor. Totul e irelevant. Totul e haos.”

“Nu e nicio medalie, nicio cupa, niciun fel de gratificare a efortului tau…Nicio recompensa materiala. Nu ai nevoie. Ai castigat ce era mai important: esti viu, traiesti si ai sansa ca maine sa te caiesti si sa incerci sa-ti repari greselile, sa-ti speli pacatele. Dar n-o s-o faci! Fiindca esti un afurisit de Corb si singurul tel, obiectiv, scop… spune-i cum vrei! … e sa iei o alta viata, s-o impachetezi in taisuri, s-o legi cu funda stacojie si sa i-o trimiti lui Thanos impreuna cu cele mai calde urari.”

Aici găsiți un interviu luat autorului în cadrul campaniei citește românește.

Sfârșit:tumblr_ntws7xVRnY1uf8zuio1_400

Finalul cărții a fost și apogeul ei. A fost neașteptat și ciudat structurat, dar a fost finalul potrivit și chiar mă bucur că nu am rămas dezamăgită.

Despre această carte pot spune că a fost un fantasy…diferit, bine construit. A avut de toate: demență, sadism, moarte, fericire, romance, umor, acțiune, iar complexitatea a fost factorul care m-a atras poate cel mai mult la această poveste.  Vi-l recomand dacă vreți să ieșiți din tiparele obișnuite ale fantasy-ului. Din punctul meu de vedere, a fost o carte destul de bună.tumblr_nx4550CEDd1sna8u9o1_500

 

Leave a comment

Filed under Recenzii

Recenzie Pădurea Norvegiană-Haruki Murakami

Pădurea Norvegiană-Haruki Murakami

Notă coperta originală: 2/5

11297

Notă coperta Polirom: 5/5

26-249724-Coperta_fata

Descriere:

Romanul Pădurea norvegiană, care-și împrumută titlul de la un hit al formației Beatles, Norwegian Wood, are ca fond atmosfera social-politică agitată a anilor ’60. Narațiunea opune acestui laitmotiv dur momente de o intimitate emoțională răscolitoare.

Povestea lui Toru Watanabe urmăreste firul implicațiilor psihologice născute din dragostea imposibilă pentru iubita prietenului mort. Totul se petrece pe fundalul unor episoade marcate la tot pasul de scene erotice în camere sordide de cămin studențesc, de afișe și de discuri cu Jim Morrison, Miles Davis sau Bach, de lecturi din clasicii literaturii universale

Părerea mea:Norwegian_wood_book_coer_by_egon883

Am câștigat Pădurea Norvegiană la un concurs(mai multe detalii găsiți aici), lucru care m-a încântat, pentru că mi-o doream de mult timp datorită, în mod special, titlului. Cu toate că mi-am făcut speranțe destul de mari în ceea ce privește această carte, nu pot să nu recunosc că m-a lăsat cu o ușoară dezamăgire, deși nu prea știu dacă acesta e cuvântul potrivit. Chiar și după ce am terminat cartea mi-a fost imposibil să spun dacă mi-a plăcut sau nu. Pur și simplu au fost o mulțime de elemente care m-au făcut să fiu extrem de confuză în  legătură ce acest roman. Nici măcar acum, după aproape o lună, nu am o părere fixă despre această carte.tumblr_npr6e7kjBJ1szuplto1_1280

În mod normal, cărțile romantice sau care au tente de genul nu mă atrag, nu-mi plac, pentru că știu că absolut niciun om nu va reuși să creeze o poveste de dragoste care să fie exact pe gustul meu și care să nu definească ridicolul. Inițial, nu am știut că această carte va avea o acțiune care se va învâri în jurul unui subiect de genul-dacă aș fi știut probabil nici nu aș fi citit-o prea repede-, am aflat acest lucru pe măsură ce am înaintat în poveste. Ceea ce vreau să spun este că, dacă Pădurea Norvegiană ar fi fost scrisă într-o altă manieră și dacă autorul ar fi avut un alt stil-indiferent ce stil-, aceasta ar fi fost o carte extrem de proastă, un mare fail-ca să zic așa-.tumblr_nw2l4stbPI1sif3tjo1_500

Subiectul duce spre mediocru, iar personajele-în special cele feminine-seamănă prea mult, mult prea mult între ele. Substratul cărții, însă, m-a făcut să nu o urăsc, ci aproape să o îndrăgesc. Drama a fost predominantă. Ea a fost practic însuflețirea cărții. Fără moartea celui mai bun prieten și fără încercarea personajului principal de a uita, în același timp străduindu-se să nu uite, fără încercările disperate ale lui de a se regăsi, de a-și umple cu ceva golul, fără toate exemplificările aproape fascinante ale confruntărilor interioare și fără atmosfera enigmatică emanată de stilul autorului, cartea ar fi rămas la stagiul de romance anost.tumblr_nw3vefsF441u4bseyo1_500

Notele tragice ale romanului au fost prezentate foarte bine, iar pustiul dintre Toru(caracterul principal) și restul lumii după moartea celui mai bun prieten al acestuia a fost reprezentat într-un mod ușor dement, zguduitor chiar. Golul acesta era alimentat în mod constant, lucru ce mi-a transmis o senzație aproape sfâșietoare. Spun „aproape”, pentru că Pădurea Norvegiană nu mi-a transmis în totalitate esența niciunui sentiment. Pune senzațiile la graniță și te lasă pe tine să alegi dacă le vrei în întregime sau nu. La mine nu au ajuns în ansamblu, pentru că uneori dau dovadă de o insensibilitate foarte enervantă, dar acest lucru nu înseamnă că nici tu nu le vei simți în totalitate. De exemplu, unele morți mi s-au părut triste, dar nu m-au întristat neapărat, excepție făcând doar prima.tumblr_nvx41sBESf1s8cusno1_500

Partea proastă la această carte este că a avut romance-ceea ce e ciudat, pentru că fără acel romance, cartea n-ar mai fi avut un subiect atât de amplu-. Partea bună e că nu a fost prezentată în mod excesiv doar relația fizică dintre personaje și nici cea abuziv de sentimentală, ci cea psihologică, în care caracterele își împărțeau nebunia și se consolau fiecare cu demența celuilalt, își trăiau reciproc fiecare frângere, iar acest lucru a fost prezentat într-o metodă distinsă. Deși unul dintre subiectele presominante în carte a fost acest romantism bizar, acțiunea ei nu s-a concentrat în mod special pe el, ci mai mult pe presiunile psihice, pe nebunia personajelor, pe misterul demenței lor, pe conflictele interioare care apăreau pe parcurs.tumblr_nw9y20TYRu1s8garoo1_r2_1280

Sentimentele pe care mi le-a transmis cartea au fost multe, variate și bizare, motiv pentru care am fost atât de confuză(și încă mai sunt puțin) în legătură cu această ea. Am iubit și urât acest roman în același timp, iar la final, din combinația celor două contradicții a ieșit părerea pe care o am eu acum-una neclară, după cum bine vă puteți da seama-. Am urât cartea datorită asemănării dintre unele personaje(în special cele feminine), banalității prezente pe alocuri și a prezentării lente a acțiunii. Mi-a plăcut pentru că a însuflețit toate lucrurile care m-au făcut să o urăsc, la final lăsându-mi impresia unei lecturi interesante.tumblr_nws3aqYV3R1r6p4j1o3_1280

După cum am spus și mai sus, stilul autorului mi s-a părut impresionant, alert și halucinant pe alocuri. Cu toate acestea, chiar dacă descrierile mi s-au părut oarecum echilibrate, dialogurile au fost, de multe ori, obositoare. O senzație ciudată îmi era transmisă constant de către personaje, nu neapărat negativă, dar era ceva care îmi provoca o stare de neliniște, iar dialogurile o aprofundau aproape mereu. Deși au fost obositoare, dialogurile au avut și puțin umor presărat, ceea ce le-a făcut mai digerabile. Firul narativ a fost aproape haotic, dar destul de bine prezentat.

tumblr_nwu4mgFuNS1uz2g97o3_1280

Personaje:

Singurul personaj care mi-a plăcut cu adevărat a fost Nagasawa-un caracter deosebit, cu o personalitate atât de variată, complexă, aproape înfiorătoare.norwegianwood_rev_1__120106050905

Toru-wp-nw1-caracterul principal, din perspectiva căruia a fost și povestită cartea- a fost mult prea naiv și transparent. Uneori, în mod bizar, nici nu i-am simțit cu adevărat prezența, deși au fost, bineînțeles, și pasaje în care i-am savurat toate relatările.tumblr_nu7da1r0XU1shem1ho1_500

Despre personajele feminine, chiar și dacă m-aș chinui, tot nu aș reuși să zic mare lucru: doar gândiți-vă la trei fete care nu au reușit nici cum să scape de trecutul lor-un trecut destul de dramatic, ce-i drept-; trei fete diferite, dar extrem de asemănătoare în același timp, trei fete care nu au avut practic un substrat stabil. Faptul că și-au exprimat demența sub diferite forme a fost singurul element care m-a atras la ele și care le-a făcut, în ochii mei, uneori aproape fermecătoare.

Citate:Haruki Murakami

„Moartea nu se află la polul opus al vieții, ea face parte din viață.”

„Cu cât trec anii, parcă se lungeşte timpul, asemenea unei umbre la amurg. Într-o zi întunericul va înghiţi umbra cu totul.”

„Tristeţea care mă învăluie profund… nu aveam unde să îndrept o asemenea senzaţie, unde să o încui ca să scap de ea. Nu avea nici formă, nici greutate, nici nu mă puteam înfăşura în ea. Era asemenea vântului ce trecea pe lângă mine.”

„Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forţa, nici blândeţea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea, tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile până la capăt şi să încercăm să învăţăm ceva, chiar dacă ştim că ceea ce învăţăm nu ne va fi de niciun folos.”

„Moartea există, viaţa e aici, moartea e dincolo. Eu sunt aici, nu dincolo. Moartea nu mai era la polul opus vieţii, ea era în mine, fusese întotdeauna în mine.”

Sfârșit:tumblr_nwkqz6jvD91ucnrqmo1_500

Nu pot spune că m-a impresionat în mod special această carte, dar mă bucur că am citit-o, pentru că am avut șansa să experimentez o viziune nouă și să fac cunoștință cu un stil atât de straniu în frumusețea lui.tumblr_nw4k6r77MF1uvynl2o1_500

Finalul a fost, probabil, lucrul pe care le-am iubit cel mai mult la această carte. Finalul și începutul. Au fost pe placul meu, în special, ultimele două paragrafe ale cărții. Superbe. Un final care nu m-a dezamăgit, tocmai datorită structurii lui ambigue. Dacă veți citi sau ați citit cartea, veți știi exact la ce m-am referit.

La final, nu pot decât să vă recomand cartea dacă vreți să citiți ceva dramatic prezentat într-o manieră atipică. Nu vă garantez supremație, dar vă pot garanta un oarecare echilibru.

B3NX2A John Lennon Paul McCartney Ringo Starr George Harrison of The Beatles during a press conference after receiving their MBE s at B

Vă las aici melodia care a inspirat titlul cărții.

1 Comment

Filed under Recenzii

Recenzie Teoria Tăcerii-Iulian Tănase

Teoria Tăcerii-IulianTănase

Notă copertă: 5/5

where_is_erza__by_kristallin_f-d5ezlj5

Despre carte:

Carte ilustrată cu fotografii de Cristian Crisbășan, Vlad Eftenie, Bogdan Grigore, Cristina Șoiman, Iulian Tănase.

Înainte de a mă naște, eram un foarte bun înotător. În lichidul amniotic mă simțeam ca peștele în apă. Mama a știut, așa cum numai mamele pot ști, că poartă în pîntece un înotător de performanță, și a început să crească. Din dragoste pentru mine, mama a devenit uriașă. Aveam acum la dispoziție un bazin olimpic plin cu lichid amniotic. Băteam suta de metri în secunde din ce în ce mai puține. Înotam într-o tăcere perfect etanșă. Luni de zile m-am antrenat pentru o medalie, aveam toate motivele să sper la aur. Dar mama a început într-o zi să descrească. Apoi i s-a rupt apa, iar mie mi s-a rupt tăcerea. M-am trezit țipînd. La gît aveam o medalie însîngerată.

Părerea mea:

WP_20150716_007

 * când te plictisești la mare, tăcerea vorbește. *

Te-ai întrebat vreodată ce înseamnă cu adevărat tăcerea? A, nu? Bine, pentru că nici eu. Dacă ai făcut-o, atunci…eh, ok. În orice caz, această carte este cel mai bun răspuns la o astfel de întrebare. M-a făcut să dau o mai mare importanță unor lucruri pe care le priveam, până nu demult, cu o ușoară indiferență. Primul lucru pe care l-am realizat citind cartea a fost că tăcerea nu e același lucru cu liniștea și asta a însemnat începutul. Trebuie să spun că nu am citit în viața mea o carte care să se axeze atât de mult asupra unui singur subiect, să-l disece, dar totuși să nu ajungă să mă plictisească. Autorul exemplifică, în această carte, tăcerea. Chiar mai mult decât atât: îi dă viața. Dacă tăcerea ar putea fi simțită cu adevărat, atunci cartea aceasta ar fi starea pe care ar transmite-o.where_is_erza__by_kristallin_f-d5ezlj5

Mi-am luat Teoria Tăcerii fără să am habar despre ce va fi. Am luat-o pentru că am avut, cum mi se întâmplă de multe ori, acel sentiment că o anumită carte e bună, că are ceva. În orice caz, nu m-aș fi așteptat să aibă o astfel de structură(de reținut că nu citisem nimic, dar absolut nimic despre această carte).  A avut o prezentare total diferită de cele cu care eram obișnuită până acum și asta a făcut-o și mai captivantă.11887846_503978773102328_8909142296493975852_n

În cîte feluri se poate tăcea?(…)„O sută șaptezeci și trei

Și așa a început totul. Cartea prezintă, după cum spune și titlul, o teorie a tăcerii. Această scriere mi-a prezentat în 173 de feluri tăcerea, ilustrând-o cu ajutorul filosofiei, logicii, fizicii, matematicii(pentru că a fost destul de multă matematică în această carte), anatomiei, alchimiei, artei, mitologiei, istoriei, muzicii și a multor altelor.  Cartea aceasta m-a învațat, în adevăratul sens al cuvântului, ce este tăcerea cu adevărat. E rețeta tăcerii, mai exact.11887846_503978773102328_8909142296493975852_n

Astfel, tăcerea a fost explicată uneori matematic, alteori alchimic, alteori filosofic, chiar și suprarealist. Deși nu pare, toate aceste reprezentări ale tăcerii au avut multe lucruri în comun, depinzând, așa dar, unele de altele. Această carte mi-a transmit o mulțime de stări: de la o confuzie totală, la iluzia înțelegerii depline. Am găsit multe, extrem de multe parafrazări, lucru care nu m-a deranjat deloc. Aș putea spune că această carte nu este doar o simplă carte, ci, datorită faptului că se îmbină cu multe altele, amestecându-secu ele, reușește să reproducă extrem de bine această stare despre care vă tot vorbesc: tăcerea.11887846_503978773102328_8909142296493975852_n

*din tăcere răsărea soarele*

Cu poze(unul dintre cele mai frumoase elemente ale cărții) presărate printre pagini, tăcerea a fost completă. Poze absolut superbe. Halucinante. Hipnotizante. Am început să iubesc cărțile în care apar și poze, așa dar iubesc și Teoria Tăcerii. tumblr_ntccd9eaue1udguzdo3_1280

La început, am vrut să o termin cât mai repede, pentru că, meditând asupra tăcerii chiar și atunci când nu citeam cartea, deveneam oarecum agitată. Mă simțeam ciudat pentru simplul fapt că mă gândeam aproape mereu la prezentările tăcerii și le studiam atent în…tăcere. Apoi mi-am dat seama că asta înseamnă de fapt o carte bună: o carte care reușește să-ți pună creierul în funcțiune, o carte care reușește să-ți atragă atenția și să te țină lângă cuvintele ei, chiar și atunci când nu o citești. Presimt că o să mă gândesc mult timp, de acum încolo, la Teoria Tăcerii.197819_351983948208738_1252846103_n

Despre personaje nici măcar dacă aș vrea, nu aș avea ce să spun, pentru că au fost niște elemente aproape nesemnificative. Au fost doar pentru că au fost nevoite să fie, dar nu au fost centrale. Singurul personaj pe care l-am simțit, cel despre care am scris și mai sus, a fost tăcerea. Am simțit tăcerea în toate formele ei, am simțit-o venind ca un pumn în față, ca o găleată de apă rece aruncată peste mine când îmi iubesc cel mai mult somnul, când iubesc cel mai mult iluzia. A venit ca o briză rece și nu a mai plecat. Cintind am simțit tăcerile altora, le-am simțit pe ale mele și am simțit că simt toate lucrurile care au fost tăcute vreodată. Din această carte am învățat că tăcerea care vine cu adevărat, nu mai pleacă niciodată. Cartea asta poate(cel puțin la mine așa s-a întâmplat) să aducă cu adevărat acea tăcere reală. E evocarea tăcerii și e atât de frumoasă.

tumblr_ntccd9eaue1udguzdo3_1280

Citate:

„Nimeni nu invită pe nimeni la un pahar de tăcere, dar paharul de vorbă la care unii îi tot invită pe ceilalți s-a umplut de mult, vorbele au umplut de mult toate paharele din lume, și producția de pahare nu poate ține pasul cu ele.”

„15.Se poate tăcea pe fugă

Pe fugă se trăiește, pe fugă se gîndește, pe fugă se iubește, pe fugă se face dragoste, pe fugă se fac cele mai multe lucruri pentru care, odinioară, exista tot timpul din lume. Acum, tot timpul din lume nu mai există. L-a înghițit pământul.”

„35. Se poate tăcea tot ce e omenește posibil

Tot ce e omenește posibil cuprinde un infinit de posibilități. E adevărat că nici infinitul nu mai e ce-a fost, dar omenescul și-a păstrat totuși intactă adîncimea, în ciuda răului, cu nimic mai puțin omenesc decît binele, care iese din ce în ce mai des la suprafață. (…)”

„Unii sînt treji și tac, alții sunt adormiți și vorbesc.”

„Pe cînd domniile voastre vorbiți mult, mult prea mult, pentru că pur și simplu vă place să vă auziți vorbind și mă tem că nici măcar nu auziți ce spun partenerii dumneavoastră de așa-zis dialog. Fiecare abia așteaptă să se oprească celălalt ca să poată vorbi el, și tot așa. Un dialog al surzilor bolnavi de vorbărie.”

 „60. Se poate tăcea doar dacă se poate vorbi

Nu poate tăcea cel care este lipsit de facultatea vorbirii. Tac doar cei care vorbesc. Vorbesc cu adevărat doar cei care tac. Tăcerea ta vorbește și spune, vorbirea ta nu spune. Se întîmplă exact ca în Cîntecul iluminării imediate al lui Shadoka:

«Cînd ești tăcut, vorbești

Cînd vorbești, ești tăcut»”

„Și nu uita că, la început, a fost cuvîntul, și acest cuvînt tăcea, nu vorbea”

Sfârșit:tumblr_ntbsjxcN3P1u8eqhto1_500

Teoria tăcerii nu e despre tăcere, este despre esența limbajului.  Pot spune că, după această carte, am început să tac din ce în ce mai mult…din ce în ce mai multe lucruri. Am ajuns să îndrăgesc Teoria Tăcerii, pentru că m-a făcut să îndrăgesc mai mult tăcerea. E un sentiment foarte plăcut, vi-l recomand și vouă.

Vă las la final să gustați puțin din 4’33” a lui John Carge(dacă tot a fost menționată și în carte):

Gustați tăcerea.

2 Comments

Filed under Recenzii

Recenzie Acluofobia-A.R.Deleanu/Flavius Ardelean

 Acluofobia-A.R.Deleanu

Notă copertă: 5/5

18519978

Despre carte:

“În România, de-a lungul timpului, am avut puţini, foarte puţini autori talentaţi care să scrie proză (cu accente) horror. Nici la momentul actual lucrurile nu stau mai bine. Există însă câţiva scriitori tineri aflaţi în plină dezvoltare artistică, iar anii următori s-ar putea să plaseze România, în sfârşit, pe harta mondială a creatorilor de fantezii macabre. Un lucru e clar, însă: cu volumul acesta, A.R. Deleanu dă tonul, stabileşte traiectoria, aşază ştacheta. E un lucru fenomenal, acesta! Întrucât, inevitabil, toţi cei care i se vor alătura vor trebui să pornească de la un nivel deja foarte înalt. Cu puţin noroc, graţie lui A.R. Deleanu şi Acluofobiei, vom ajunge repede la sincronizarea cu restul lumii. Povestirile de faţă au oricum toate şansele de partea lor în confruntarea cu 90% din producţia de gen a Occidentului. Cetiţi şi vă convingeți.” (Mircea Pricăjan)

Părerea mea:

18519978

* Atenție! urmează o mulțime de poze făcute de mine, având în prim-plan frica de întuneric bântuind malul mării.*

Mă bucur că nu am avut așteptări de la această carte, în caz contrar, cel mai probabil aș fi rămas cu un gust amar după terminarea ei. Mi-am învățat lecția, ce-i drept(cele mai multe dintre cărțile pe care le-am citit s-au ocupat în mod particular de asta), iar acum, înainte de a citi o carte, o privesc doar. Atât. Fără înceredere sau admirație. Fără dezgust. Îmi conserv sentimentele pentru momentul decisiv, pentru clipa când voi închide cartea. Așa a fost și cu Acluofobia. Nu am avut nicio așteptare, așa că a fost fluidă.tumblr_nnfrvnVng61uppy37o1_400

Din păcate, nu a reușit să-mi transmită foarte multe. Nu a reușit să bântuie nici măcar puțin. Nu a reușit nici măcar să mă facă să mă gândesc că m-ar putea speria. Aici nu nu mai dau însă vina pe carte, ci pe demența și pe sadismul meu, eventual și pe gusturile mele extrem de pretențioase când vine vorba de o carte horror. Acești factori au transformat o carte care ar fi trebuit să-mi inspire oroare într-una destul de blândă, amuzantă chiar.Puțina conștiință rămasă nu mă lasă să numesc această carte „horror”, pentru că mie, personal, abia dacă mi s-a părut macabră. Da, exact, a fost o carte macabră, dar nu suficient de macabră pentru mine. A fost o carte bine construită, asta trebuie să o recunosc. A avut influențe horror care s-au simțit în câteva povești-în cele cu adevărat bune-, iar stilul original al autorului a ridicat mult cartea în ochii mei. Mi-a plăcut varietatea conținutului, faptul că povestirile nu semănau ca subiect între ele.1

Descrierile bogate și predominante în povești au fost părțile care mi-au plăcut cel mai mult la această carte, pentru că s-au apropiat ușor de perfecțiune. Au fost cele care au dat viață cărții, au însuflețit-o mai mult decât personajele(unele dintre caractere fiind chiar mediocru construite), au aplicat lecturii acel strat de atmosferă lugubră care au transformat complet cartea, au recreat-o. Fără acele descrieri și exemplificări, fără un stil atât de intens, întreaga carte s-ar fi pierdut, ar fi murit de tot.tumblr_nrup1dvaiS1utlqpzo1_500

Acum, dacă am spus că nu a reușit să-mi transmită sentimente pe care ar trebui normal să le ai atunci când citești o carte cu povești intitulate „macabre”, asta nu înseamnă neapărat că nu mi-a plăcut cartea în sine. Chiar din contră, au fost unele povești care s-au apropiat extrem de mult de preferințele mele. O să vă prezint pe rând și pe scurt(fără spoilere, pentru că și eu le urăsc) fiecare poveste a acestei cărți.

satcover

Trenul Umbrelor:

A fost o povestire care s-a apropiat de banalitate, din punctul meu de vedere. A avut, ce-i drept un început promițător, dar un ansamblu încâlcit și un „final” dezamăgitor. A fost multă, poate prea multă ambiguitate. Nu mă înțelegeți greșit, uneori echivocitatea unei povești este însăși farmecul ei, dar aici…aici parcă aș fi preferat să știu mai multe detalii.tumblr_nrup1dvaiS1utlqpzo1_500

Scrum

Povestirea aceasta a avut niște personaje atât de enervante și plictisitoare, încât la un moment dat nu știam dacă să casc sau mă dau cu capul de pereții inexistenți de pe plajă, pentru că, da, acolo am citit jumătate din conținutul cărții. Nu mi s-a părut tristă, chiar deloc. Cred că fiecare personaj a primit exact ce merita. În această poveste, nebunia ajunge să fie ceva constant și obișnuit. Ilustrează, într-un fel, realitatea, doar că într-o manieră mai necruțătoare.tumblr_nrup1dvaiS1utlqpzo1_500

Atunci când nu eram

Povestea aceasta a fost una dintre cele mai bune povești prezente în carte. Cu un caracter distopic, abundentă în suspans și imprevizibil, dacă ar fi fost dezvoltată până la statura de carte integrală, probabil ar fi devenit una dintre distopiile mele preferate, poate ar fi ocupat chiar primul loc. Singurul lucru care m-a enervat la ea a fost dimensiunea. A avut un „final” prea brusc, consider că merita mai mult, că ar mai fi fost încă multe de spus, dar se pare că autorul nu mi-a împărtășit părerea.tumblr_nqc2jucN7F1rmw93xo1_500

Kilimanjaro

Aceasta a fost, din punctul meu de vedere, cea mai slabă povestire a cărții. A avut un conținut sărac, diluat chiar. A fost plină de previzibil, iar acest aspect m-a enervat mult. Puteam ghici cu ușurință ceea ce urma să se întâmple. A fost prea firească, normală. Totuși, a avut ceva suspans presărat pe alocuri, așa dar nu a fost tocmai mediocră.

Max Li

Reacția mea după ce am terminat de citit cele aproape 4 pagini care au adăpostit această poveste: *privire adresată peretelui* „C-ce dracu a fost asta? ”tumblr_nrv6u0EB9I1sw5eg9o1_1280

Da, cred, nu, sunt sigură că aceasta este cea mai ciudată, bizară(…ă…nici măcar nu știu ce cuvânt să folosesc) poveste pe care am citit-o în întreaga mea viață. Am citit chestia asta de trei ori, poate chiar de patru și tot nu am înțeles mare lucru. Însă, aspectul care m-a speriat cu adevărat a fost acela că povestirea a ajuns la un moment dat chiar să-mi placă. A fost ciudată, extrem de ciudată și nici acum, dacă stau să mă gândesc, nu-i găsesc logica, dar poate nici nu are nevoie de una.

Negru ca o șoaptă fără rost

Aceasta a fost povestirea mea preferată dintre cele prezente în carte. Cred că până și personajele au ajuns să-mi placă aici. A fost extrem de bine construită. Pot spune că s-a apropiat cel mai mult de preferințele mele. Cred că a fost și singura poveste din carte la care dimensiunea redusă nu m-a deranjat absolut deloc. Dacă ar fi fost altfel, în orice altă manieră, ar fi fost obligatoriu un eșec. Au fost și unele întâmplări predictibile, dar, în mod straniu, acest lucru nu m-a deranjat.tumblr_nrvj3ltCHx1us3820o1_1280

Jos, în lumea lor

Jos, în lumea lor a fost singura povestire care a avut un dialog viu, real. Nu spun că un dialog e viu doar dacă e bogat în regionalisme, așa cum a fost acesta, dar aici a fost altfel prezentat. Da, și regionalismele au contribuit la transpunerea realității, la evidenţierea oralității, dar nu au fost doar ele cele care au făcut replicile de dialog ale acestei povești mai vi, mai verosimile. Povestea, în ansamblu, căci despre ea e vorba, a fost ok. Nu mi-a transmis prea multe, dar nici nu m-a lăsat total indiferentă.

Toma. Administrator

Începutul, oh, cât i-am iubit începutul. Acesta e genul de poveste care are în compoziția farmecului său și predictibilitatea. E o poveste care arată clar momentul decisiv, o poveste care te face să te întrebi: „Ce s-ar fi întâmplat dacă…”.

Omul cu chip de cal

Ciudată și încâlcită, dar nu suficient cât să mă afunde într-o ceață densă, așa cum a făcut-o prima povestire din carte sau Max Li. A fost povestea care a reușit să-mi transmită un fior de oroare amestecat cu o dementă satisfacție. A fost povestea care a reușit să-mi transmită, pe lângă cuvinte, un miros de cal. Și mi-a plăcut-nu vă imaginați că vorbesc despre miros-.

Vis cu furnici

Mi-a plăcut și această poveste, probabil singura din carte care mi-a transmis, chiar dacă doar pentru o fracțiune de secundă, un vag sentiment de tristețe. Am iubit personajul principal. Sau…aproape că l-am iubit.tumblr_nrv6u0EB9I1sw5eg9o1_1280

Și…Chelia lui Valeriu

M-a amuzat teribil această poveste. Mie mi s-a părut comică, deși e probabil ca altora să li se pară nebunie pură. Alienație. Și, oh, Valeriu, unul dintre cele mai simpatice caractere, dragul de el.

Acum, probabil că vă întrebați-sau nu- de ce am pus cuvântul final între ghilimele. Ei bine, am făcut-o deoarece aceste cărți nu au un final propriu-zis.El nu există. Finalul e la dispoziția ta. Tu, cel care citești cartea, ești finalul poveștilor.

Sfârșit:

Poate că sunteți confuzi și nu știți dacă mi-a plăcut până la urmă cartea sau nu. Răspunsul meu e: a fost mai mult decât suportabilă, nu mi-a provocat somnolență și nici nu m-a făcut să-mi doresc să o arunc în focurile Muspelheimului, așa dar a fost o lectură ok.

Dacă ești o persoană destul de sadică, e foarte posibil ca acestă carte să nu te impresioneze(așa cum s-a întâmplat în cazul meu). Ți-o recomand însă dacă vrei să vezi metamorfoza fricii, dacă vrei să vezi teama sub 11 măști diferite, ți-o recomand dacă vrei să întâlnești un stil care să exemplifice eproape perfect granița dintre nebunie și normalitate, dintre realitate și ficțiune. O trecere bruscă extrem de bine detaliată, o prezență aproape captivantă.

11659312_1641856049394072_8856549061869987561_n

contrast între prezențe, Acluofobia

Leave a comment

Filed under Recenzii

Recenzie Cimitirul-(Adrian) Teleșpan

 Cimitirul-Teleșpan

 Notă copertă: 4/5

Trebuie să menționez că aceasta e una dintre cele mai interesante coperți pe care le-am întâlnit până acum.
cats

Sinopsis:

Adrian Green este un homosexual român care se mută la Londra pentru că… e obosit. Deși nu prea mai are chef de muncă, își găsește, totuși, un job: administrator de cimitir. Pe măsură ce interacționează cu diverși clienți, vii sau morți, Adrian ne spune exact ce crede el despre religie, bani, sex sau moarte, concepte pe care le descrie cu o sinceritate crudă, foarte mult umor și sarcasm. Cimitirul Wormholt devine spațiul în care Green își dă seama că fericirea stă în acceptarea adevărului propriu, și nu în ochii celor din jur.

“Singurul sfat pe care eu pot să îl dau cu inima împăcată este: Dormiţi! Dormiţi, fraţilor, că somnul n-a făcut rău nimănui! Eşti trist? Culcă-te! Eşti nervos? Culcă-te! Vrei să mori? Culcă-te, poate ai noroc şi mori în somn!”

Odată ce treci peste “urbanismul” limbajului și disecțiile întâlnirilor amoroase ale lui Adrian Green, Cimitirul îți propune un personaj care își îmbrățișează cu curaj imperfecțiunile, și le înțelege și acceptă, și care navighează cu mult umor într-un univers plin de personaje bizare, aproape suprarealiste. (Monica Bîrlădeanu)

Deși am citit recent multe cărți bune, nu mi s-a mai întâmplat de câțiva ani să mă arunce una din ele atât de puternic într-un film anume, cum a făcut-o Cimitirul. (Cristina Nemerovschi)

Singurul mesaj pe care îl am pentru tine e următorul: Nu îmi doresc să te învăț nimic, dar îmi doresc să îți placă ce am scris. Ceea ce ai acum în mână e o carte pe care ai fi putut să o scrii și tu. E o carte scrisă simplu, fără pretenții, pentru că eu nu sunt scriitor. Deschide cartea la prima pagină și vei vedea că tot ce fac eu în primele rânduri faci și tu în fiecare zi. Relaxează-te, finalul e mereu același! (Autorul)

Părerea mea:cats

Știu că deși temele primordiale-aș putea spune-ale blogului sunt recenziile, nu am mai postat una de ceva vreme. Sincer, chiar mi-a fost dor să scriu ceva despre o carte, orice. Singura problemă aici a fost că nu am avut nici timp, nici dispoziția necesară pentru a-mi dedica toată atenția asupra unei lecturi, așa că am așteptat să treacă toate chestiile care mi-au parazitat în ultima vreme creierul. Și-au trecut, iar eu mi-am luat cartea asta, pentru că voiam s-o citesc de ceva vreme.razvan-t-coloja-soldati-ai-terebentinei

Trebuie să recunosc că e prima carte pe care am citit-o și care a avut ca personaj principal un homosexual, poate de aceea am și insistat în tăcere-eu pentru mine-să mi-o cumpăr. Probabil cei care ați ajuns pe pagina blogului unde vorbesc despre mine și cei care ați avut răbdare să citiți toate acele lucruri irelevante, ați văzut că susțin cu convingere relațiile între persoanele de același sex. Când am aflat că la noi în România există o astfel de carte și mai e și scrisă de un român, atenția mea a fost îndreptată aproape în totalitate către ea.

1390724_580998088615153_941158844_n

Nu m-a șocat nici limbajul, nici tema. M-a surprins plăcut, dar de șocat, cum au spus mulți că au pățit, nu m-a șocat. Nu știu dacă de vină e faptul că sunt obișnuită cu acest gen de limbaj sau dacă pur și simplu nu mi s-a părut ceva extrem de ieșit din comun. Acum, e adevărat că nu sunt foarte multe cărți cu atâtea înjurături și nici autori cu un stil atât de înțepător și direct, e adevărat și că un limbaj de genul folosit în exces și pus acolo unde nu are ce căuta, strică tot farmecul poveștii, dar în dialoguri acesta exprima oralitatea, creează personajele, le dă viață într-un fel sau altul, le face mai reale. La fel e și în cazul unui monolog. În plus, dacă stau bine să mă gândesc, în cartea aceasta nici măcar nu au fost extrem de multe înjurături, cum tot ciripeau unii. Teleșpan a știut unde și când să le pună, a știut cum să jongleze cu cuvintele și a reușit într-un final să creeze ceva captivant.1390724_580998088615153_941158844_n

La început, când am văzut titlul, m-am gândit că e metaforic. Chiar și pe la începutul cărții încă mai credeam că „Cimitirul” este folosit cu sensul lui figurat. Nu mi-a luat prea mult însă să-mi dau seama că de fapt „Cimitirul” e chiar un…cimitir. Nu știu dacă am fost dezamăgită sau nu, dar dacă am fost, presupun că dezamăgirea a trecut halucinant de repede, pentru că am fost introdusă în povestea-deloc horror-a unui cimitir foarte interesant. Nu neapărat cimitirul în sine a fost interesant, ci personajele care interacționau cu el îi dădeau un farmec care-l făcea cumva original, fascinant chiar. tumblr_nqohdsftQQ1sih1r9o1_500

Mi-a plăcut ideea centrală, mi-a plăcut cimitirul, mi-a plăcut chiar foarte mult acel cimitir care, chiar dacă nu era prezentat într-o formă fantasy sau horror, a avut o atmosferă total diferită de cea care ar fi fost normal să fie prezentă într-un cimitir. A fost totuși un cimitir care reflectă indirect ceea ce reflectă toate celelalte cimitire: adevărul și sfârșitul.large

Povestea, așa cum mă așteptam(după ce am citit un interviu în care apărea puțin și Teleșpan), a avut mult umor…și nu orice fel de umor. Povestea a avut un umor savuros, un umor deloc clișeic, a făcut parte dintre tipurile de umor care chiar reușesc să mă amuze. Mi-a plăcut și stilul autorului. M-a făcut să mă simt ca și cum aș fi vorbit un un prieten sau ceva asemănător, nu ca și cum aș fi citit o carte, lucru care m-a captivat și mai mult, pentru că m-a lăsat așa…cu o senzație bizar de familiară.Nu trebuie să-ți bați capul prea tare cu „ce vrea să spună autorul”, pentru că aici totul e extrem de clar. Teleșpan relatează în așa fel încât oricine, dacă ar vrea, ar putea înțelege extrem de ușor care e ideea inițială a cărții, ce mesaj are. Cred că această carte are un rol important în dezvoltarea mentalității românilor, le poate schimba puțin modul de a gândi.large

E adevărat că trecerea bruscă de la un fir narativ la altul sau aprofundarea unei idei erau inițial puțin plictisitoare, dar după o vreme, intriga ideii devenea captivantă și plictiseala dispărea. E adevărat și că acțiunea a lipsit puțin, iau eu prefer cărțile ceva mai dinamice, cu mai mult suspans, dar mi-am dat seama că dacă ar fi avut ceea ce mi-aș fi dorit, n-ar mai fi avut aceeași însuflețire. Cartea nu a avut o poveste de dragoste clișeică, tipică, agasantă. De fapt, nu a avut la fel de mult romance cum m-aș fi așteptat, detaliu care m-a încântat, pentru că am rămas cu sechele de la toate dramele adolescentine prezente în majoritatea cărților.large

Personajele au fost extrem de puține. Cea mai mare parte a acțiunii se învârtea, bineînțeles, în jurul caracterului principal, Adrian Green, un homosexual român mutat la Londra. A fost un personaj destul de bine conturat, a fost farmecul întregului roman, iar toate conflictele lui interioare care au dat naștere unor noi idei, l-au făcut să pară și mai real. Chiar am simțit în el un caracter ușor autobiografic venit din partea autorului, dar n-aș putea spune exact de ce. La prima vedere, nu pare nimic special la acest personaj și, dacă ai un simț al observației slab dezvoltat, e foarte posibil să ajungi la finalul cărții și tot să nu găsești nimic reliefat la Adrian Green, deși are o grămadă de lucruri care îi conturează autenticitatea. Umorul cred că i l-am iubit cel mai mult. Mi-a plăcut însuflețirea lui, mi-a plăcut aproape tot la el.descărcare

Citate:cats

„E foarte greu să știi când trebuie să îți spui ție însuți DA sau NU. Să știi când trebuie să te oprești sau să continui.(…)Cică, dacă stau să mă ascult pe mine cu atenție, găsesc sau aud sâmburele adevărului. Care sâmbure al adevărului e un amestec de intuițe, experiență, puțină premoniție. Dar cum pot eu să știu că sâmburele ăla e adevărat?”

„Cel mai frumos moment din viața noastră nu e atunci când ne naștem, nici atunci când ne căsătorim, la mine ar fi culmea, pentru că nu am încă dreptul ăsta, nici atunci când ni se naște primul copil, nici atunci când ne futem prima dată. Cel mai frumos moment este acum. Cel mai frumos moment este prezentul. Și știți ce e cel mai frumos la prezent? Faptul că în ciuda tuturor căcaturilor, necazurilor, problemelor, obstacolelor, nefericirilor, eșecurilor, noi am reușit să ajungem aici! Aici!”

„Frica. Ce cuvânt urât. Frica ține oamenii în loc. Frica limitează. Frica oprește. Pune piedici. Frica ne paralizează pe dinăuntru. (…). Frica nu există pe stradă, adică nu te plimbi pe bulevard și zici: «Aaa, ia uite o frică mică! Hai s-o iau!»Nu! Frica trăiește în noi. Noi o hrănim. O hrănim atât de simplu, că se dezvoltă și crește uluitor de repede. O hrănim cu prostia noastră, pentru că sutem suficient de retarzi cât să nu înțelegem că frica poate fi înlocuită cu fapte. Durează fix o secundă. Secunda în care începi să faci ceva ca să alungi frica. (…) Cimitirul ăsta e plin de oameni cărora le-a fost frică de ceva. Ba nu! Frica face din tot pământul ăsta un cimitir în care noi ne îngropăm singuri când, de fapt, ar trebui să îngropăm frica.”

„Pentru că un om nu e în mai multe feluri. E în toate felurile când se naște și într-un singur fel când moare. Te naști cu ce ai putea face și mori cu ce ai făcut. Pe măsură ce crești, opțiunile se îngustează până când rămâi cu una singură: moartea.”

”E simplu. Pentru că schimbarea pare impusă de o voce interioară sau de vocile celor din jur, în schimb răul pe care ni-l facem e alegerea noastră. Oamenii se simt stăpâni când își fac rău, pentru că și-l fac cu mâna lor. E la îndemâna oricui. E mult mai greu să te simți stăpân făcându-ți bine ție însuți pentru că asta presupune efort, sacrificii, dezamăgiri, răbdare. Oamenii nu mai au răbdare. Oamenii sunt prea preocupați să supraviețuiască ca să mai și trăiască.”

„Du-te undeva unde să nu rănești pe nimeni! Aici te-ai răni pe tine… Adrian, omul știe când greșește. Sau, mă rog, cei mai mulți dintre oameni știu când greșesc. Știu și îi macină treaba asta. Îi macină al dracului de tare. Nimic nu te consumă mai mult decât conștiința și asumarea vinei.”

Sfârșit:

Nu pot spune că „Cimitirul” a fost cea mai tare carte pe care am citit-o până acum, dar a fost o carte bună și foarte bine construită. Citind-o, dacă ești homofob și ajungi până la finalul ei ai două opțiuni:

1-te scufunzi și mai tare în agonia propriei prostii, îți accentuezi homofobia și rămâi în continuare un ignorant;

2-îți dai două palme, dacă nu cumva a făcut-o cartea deja, și-ți dai seama cât de mediocru ai fost până în momentul conștientizării.(astea sunt cazuri excepționale, pentru că homofobii convinși sunt a’ naibii de încăpătânați).tumblr_nqokxm0nhE1s5zqglo1_500

Romanul nu e unul suprem, dar îți poate da de gândit, te  poate scufunda într-o lume din care n-ai mai vrea să ieși, așa că-l recomand!

 

 

5 Comments

Filed under Recenzii

Recenzie Provocarea(vol 1 și 2)- Simona Stoica

Provocarea- cartea întâi din seria Rephelimii-Simona Stoica

Coperta Primului volum

Notă: 5/5

Provocarea-vol.1-392x652

Coperta celui de-al doilea volum

Notă: 6/5

Provocarea-vol.2-392x652

Sinopsis- vol 1:

În străvechea cetate din Haven, Rephelimii, un grup de asasini conduși și instruiți de Azazeal Vellenhall, încearcă să împiedice declanșarea unui război cu Cele Zece Orori. Jack Harper, liderul lor, este trimis dincolo de Voal, pentru a o găsi pe nepoata lui Azazeal – tânăra Desiree, cea de a Treia Cheie a Havenului. Însă când descoperă misterele care înconjoară conacul Wolfmaner și cine e răspunzator pentru crimele săvârșite în urmă cu 150 de ani, Desiree refuză să își accepte moștenirea și să înfrunte trecutul. Jack nu are de gând să renunțe și ar face orice ca să salveze Havenul. Îi va câștiga încrederea, o va minți și o va seduce pentru a-și îndeplini misiunea. Provocarea a fost acceptată. Sinopsis vol 2: Legătura neobișnuită dintre Jack Harper, conducătorul Rephelimilor, și Desiree, a Treia Cheie a Havenului, îl îngrijorează pe Azazeal, care alege să o trimită pe Eliza Harper dincolo de Voal, pentru a testa încrederea dintre ei și a-și ajuta fratele să-și îndeplinească misiunea. Coșmarurile lui Desiree au revenit, dar amintirile refuză să dispară. Atenția ei este distrasă de persoanele nou apărute în oraș, dar și de Umbre, ființe aflate la granița dintre Viață și Moarte, care o urmăresc în permanență și ucid fără milă. Numărul Rephelimilor din Wolfcraft crește. Însă cine spune adevarul și cine încearcă să o manipuleze?

Părerea mea:19089_944205842286031_5494907966327924310_n

Fiind o iubitoare a genului fantasy-chiar dacă pasiunea mea pentru acest gen de cărți s-a mai estompat puțin-, mi-am dorit extrem de mult aceste cărți. Nu le-am citit nici măcar descrierea și totuși le-am vrut. Pot spune că a fost un fel de „dragoste la prima vedere”, pentru că, atunci când le-am văzut prima dată pe internet, știam că sunt niște cărți bune, niște cărți diferite. Am avut acel sentiment care-mi spunea că îmi va plăcea acest roman.  Și mi-a plăcut. De multă vreme caut o poveste fantasy diferită, originală, care să mă atragă prin autenticitatea ei, nu prin temele clișeice abordate. L-am găsit pe acesta, un roman cu o poveste care mi-a depășit așteptările, cu un stil complex, cu subiecte diferite. Cu alte cuvinte, genul de roman pe care-l căutam.tumblr_nlinmjsgWh1sf21g3o3_500

În ultima vreme, cele mai frumoase surprize literare le primesc de la editura Herg Benet, care începe să devină preferata mea. Precum toate cărțile pe care le-am citit până acum de la această editură, acestea au avut o structură aparte, diferită, impresionantă chiar. Conținutul poveștii a fost detaliat și distinct. Mulți au început să privească cu un ușor dispreț, datorită duzinelor de „capodopere” clișeice care au tot apărut, genul fantasy.Trebuie să recunosc că, până și eu am început să mă îndepărtez de acest gen literar, deoarece începea să-mi provoace o oarecare repulsie, pentru că mereu citeam aceleași banalități repetate la infinit. Stilurile autorilor semănau atât de mult, încât mă făceau să mă întreb dacă nu cumva e un singur autor cel care le scrie. Acest roman a făcut diferența. Acest roman mi-a amintit de ce iubesc atât de mult genul fantasy și m-a făcut să resimt trăirile pe care le aveam atunci când citeam o carte cu adevărat bună.tumblr_nlinmjsgWh1sf21g3o6_500

Ideea autoarei de a creea noi creaturi fantastice mi s-a părut inspirată și originală. Rephelimii sunt niște ființe supranaturale care seamănă cu celelalte, dar, în același timp se deosebesc de ele. La început, i-am asemănat cu Vânătorii de Umbre ai Cassandrei Clare, dar, pe urmă, mi-am dat seamă cu nu au aproape nimic în comun cu aceștia, că sunt niște ființe total diferite. Sunt niște creaturi de care e imposibil să nu te îndrăgostești. Asasini. Creaturi nemiloase. Creaturi perfecte. tumblr_nlz0f5Tu7y1sf21g3o2_1280

Pe parcursul ambelor volume m-am ciocnit de o avalanșă de sentimente. Confuzie, furie, plăcere, atracție, ură, tristețe, amuzament. Toate ambalate bine și apoi aruncate către mine. Au fost momente când citeam de două ori același paragraf ca să mă asigur că nu mi-a scăpat niciun amănunt. Am devenit la un moment dat atât de confuză, încât nici nu mai știam ce să cred. Cred că acesta a fost și scopul autoarei: să zăpăcească cititorul, să-l poarte printre filele cărțiilor și să-l îndrepte către un stagiu slab de nebunie. Toate aceste senzații erau înlocuite incredibil de repede cu altele, iar apoi cu altele, lăsând în urma lor doar o umbră slabă. Asta am simțit: niște emoții care se luptau, se contraziceau reciproc și creau o adevărată încurcătură în mintea mea. Când întâlnești o astfel de carte, atunci poți fi sigur/ă că e cea potrivită, că e o carte diferită, că e o carte aproape perfectă.11139918_788287351267409_2020462008_n

Acțiunile și intrigile au fost predominante pe tot parcursul romanului, descrierile nu au fost deranjant de plictisitoare, dar au fost amănunțite și scrise bine, iar romance-ul…Ei bine, a fost, dar nu iritant de mult. În primul volum nu a apărut aproape deloc, iar în al doilea și-a făcut simțită prezența extrem de puțin, fapt ce m-a bucurat enorm. Dacă accentul s-ar fi pus mai mult pe relația „imposibilă” de dragoste și ar fi fost descris acest sentiment deranjant de mult, atunci, acest roman nu mi-ar mai fi plăcut atât de mult și, probabil că m-ar fi enervat.  Mă așteptam chiar să mă „ciocnesc” de un triunghi amoros iritant, dar nu am făcut-o -încă un lucru care m-a făcut să iubesc și mai mult povestea- .Așa, în acestă cantitate, toate elementele au fost aranjate perfect, presărate exact acolo unde a fost nevoie de ele, astfe încât, povestea a avut de toate.element-21

Stilul autoarei a fost unul superb și, în același timp, halucinant. Aceasta transpune totul atât de frumos, atât de detaliat și atent. Am adorat, efectiv, pasajele descriptive și narative, am adorat tot, chiar și chestiile care m-au enervat. Pur și simplu, am simțit că sunt una cu personajele. M-am identificat cu ele, le-am trăit alegerile. Pe la mijlocul romanului mă simțeam ca și Desiree, simțeam că mă aflu la granița dintre realitate și ficțiune. Nu mai distigeam realul de fictiv și minciuna de adevăr atunci când citeam cartea.element-12

Simțeam că toate personajele ascund câte ceva, că nu pot crede nimic din ce spun. Simțeam că mă vor dezamăgi sau că mă vor lua prin surprindere. Și chiar au făcut-o. Majoritatea evenimentelor din roman m-au luat total prin surprindere, au fost neașteptate. Orice aș fi bănuit că se va întâmpla în următoarele pagini, era extrem de departe de ceea ce se întâmpla cu adevărat. Am fost într-o alertă continuă, exact ca atunci când vizionezi un film cu mult suspans. Simțeam că nu pot înțelege personajele, pentru că aveau niște gânduri mult prea obscure. La un moment dat, i-am asociat cu o ceată de criminali, care încercau să supraviețuiască indiferent de costuri. Neîncredere și minciună. Tensiune, suspans, trădare, certuri…tumblr_nmcth8OJqT1qajzcfo1_1280

A fost un roman plin de intrigi și suspans. A fost genul de carte a cărui film mi-l proiectam în minte, iar, în locul cuvintelor, în mintea mea zburau imagini. Dacă această carte ar ajunge să fie ecranizată, ar ieși un film genial.  A fost genul de carte pe care o simți. M-au trecut fiori atunci când Umbrele îi atacau pe cei 4 prieteni, pentru că totul părea atât de real, părea că se desfășoară în fața ochilor mei pe un ecran imens. Am simțit o ciudată tristețe atunci când mi-am dat seama că prietenia personajelor se estompa sub ochii mei din cauza tensiunii și a minciunilor. Au fost momente când mă enervau certurile dintre caractere, acestea fiind foarte frecvente. Am avut un sentiment ciudat atunci când mi-am dat seama că acele personaje nu vor mai fi la fel după anumite evenimente, își vor schimba atitudinea unele față de celelalte, iar neîncrederea va pune stăpânire pe ele. Așa e și în viața reală, până la urmă; unele evenimente își pun amprenta asupra noastră și ne schimbă total, asta s-a întâmplat și cu personajele acestei cărți.tumblr_nm97wdWFfd1u6soc8o1_500

Personaje:

Desiree: OLYMPUS DIGITAL CAMERA

11140788_788287414600736_1323354910_n

Acest caracter feminin m-a făcut să mă simt confuză, pentru că o iubeam și uram în același timp. Desiree e un personaj prudent, suspicios, paranoic chiar. Un caracter care știe și face tot posibilul să își ascundă sentimentele în spatele unui zid creat de propria ei răceală și neîncredere. Au fost momente când mă enerva scepticismul ei, dar au fost și momente în care îi iubeam sarcasmul și ironia. A fost un personaj feminin complex, bine construit, cu multe defecte care îi definesc existența în propria lume.

Jack:element-12

Ei bine, nu cred că va fi o prea mare surpriză, dar Jack a fost caracterul meu favorit din carte. Un personaj masculin diferit de cei pe care i-am „întâlnit” până acum în cărțile fantasy. Rece. Dur. Nemilos, dar, în același timp, sensibil.tumblr_mtfyt3F8Kw1s8smm9o1_500 Misteriosul și ciudatul Jack, care, în mintea mea, arată atât de bine. (Mi-l imaginez ca pe un tip adept al unui stil goth, o ciudățenie faină). Deși aparițiile și disparițiile lui mă bulversau, mi-a plăcut acea vivacitate specifică lui, o atitudine aparte, care a creat atmosfera romanului.

Phyro Rehar: tumblr_nlz0f5Tu7y1sf21g3o6_250

Probabil că asta o să sune ciudat și o să fie o reacție neașteptată, dar personajul acesta a fost GENIAL. L-am iubit aproape la fel de mult cum l-am iubit pe Jack, dar, să-mi dispară toată ciocolata dacă știu de ce(stați, ce? Glumesc. Nu-mi pun ciocolată într-un joc așa periculos, nu, nu, nu…). Chiar dacă a apărut doar în câteva secvețe ale romanului, am adorat acest caracter, care are o poveste destul de tristă în spate. Sper că în următoarea carte a seriei să apară mai mult. Vreau mai mult Phyro în seria Rephelimii!

Michael:tumblr_nlrz26yLcq1sf21g3o4_250

Dacă o să spun că mi s-a părut și el un personaj genial, o să par cișeică, seacă și o să creez impresia că nu mai știu și alte adjective? Da? Ok…La naiba, chiar a fost genial. Mi-a plăcut atitudinea lui de lider. Mi s-a părut cel mai „înțelept” din grupul lui. Mi-a plăcut faptul că lua în calcul toate variantele și știa să acționeze și spontan și conform gândurilor când era nevoie.

Eliza:10007485_932841870080426_82067127911465971_n

Un personaj feminin care ilustrează inocența, tăria psihică și slăbiciunea fizică. Un caracter la fel de complex ca și celelalte, cu defecte și calități și cu o putere interesantă.

Sarah și Derek: Aceste două caractere m-au enervat în egală măsură. Sarah m-a enervat din cauza slăbiciunii ei, pe care o ascundea sub un scut al falsității, iar Derek m-a enervat din cauza obsesiei lui false pe care o simțea față de Desiree.tumblr_nlhc906ue51tpz1s0o1_500

Au fost multe personaje în ambele cărți, personaje pe care le-am îndrăgit, indiferent de cât de mult mă enervau(știu că asta sună ciudat). L-am iubit până și pe Malek-sau, în special pe el-. Am îndrăgit-o pe Hope, pe Aqua, pe Viola. mi-au plăcut toate personajele, pentru că au avut o construcție complexă și…complicată.

Citate:

„Timpul îți este cel mai mare dușman. Dar e și cel mai complex spectator. Te observă și te urmărește pe parcursul întregii vieți, așteptând să eșuezi, să faci acea greșeală fatală pentru ca el să intervină și să dea tuturor lucrurilor un alt parcurs și un cu totul alt sens decât cel ales de tine. Nu te încrede în el. Nu îți este prieten. Nu vrea să te ajute. El este doar o simplă unealtă care-ți grăbește sfârșitul. Nu este el cel care a distru imperii și a schimbat soarta tuturor? Nu el a adus moartea atâtor regi și împărați?”

„Din punctul meu de vedere, singurătatea înseamnă de fapt libertate.”

„Însă trecutul nu dispare niciodată din mintea noastră. Rămâne înrădăcinat în noi și amintirile apar atunci când te aștepți mai puțin.”

„Ai grijă ce-ți dorești…coșmarurile pot fi mai rele decât realitatea.”

„Cât timp mă ascund de propriii demoni nu fac decât să mă ascund în întuneric și să mă feresc de lumea în care trăiesc.”

„Puterea, ambiția și lăcomia au un preț foarte mare, dar atunci când reușești să le stăpânești pe toate ai impresia că întreaga luma ți se va supune(…) Ceri ajutor, știind că totul se prăbușește la picioarele tale, însă acel ajutor de care ai nevoie și după care ai strigat îți poate aduce sfârșitul și orice ai face nu scapi de moarte. Nu o poți păcăli. Te va găsi oriunde.”

„Știi care este criminalul ce nu poate fi prins sau judecat?(…) E timpul.(…) Timpul e cel mai complex spectator. Ia parte la toate evenimentele din viața ta, îți e mereu alături, chiar și când încerci să rămâi singur cu propriile gânduri. Privește și așteaptă o clipă, un moment în care să acționeze și să-ți fure tot ce ai realizat, folosindu-se de o uneltă…o armă la a cărei creație a ajutat chiar el.”

„Dar la un moment dat, viitorul va deveni același lucru cu trecutul. Tot ceea ce ai făcut până atunci în viață, fiecare decizie ți-a aparținut.”

Sfârșit:tumblr_nlinmjsgWh1sf21g3o2_1280

Acest roman m-a făcut să trec prin toate sentimentele posibile, m-a făcut să cred că toată încurcătura va dispărea la sfârșit, punându-mi speranțele într-un final care a ajuns să-mi lase mai multe întrebări decât răspunsuri. A fost o poveste care mi-a depășit așteptările, acestea fiind oricum destul de ridicate. E un roman pe care îl recomand tuturor iubitorilor de fantasy și nu numai. Veți rămâne plăcut surprinși de originalitatea și stilul autoarei.

Vreau să-i mulțumesc autoarei pentru că mi-a oferit șansa să pătrund în lumea creată de ea. A fost o „experiență” foarte frumoasă și abia aștept să apară următoarea carte.

1 Comment

Filed under Recenzii, Uncategorized